Vrusăi şi io să-mi înscriu jeaninoasa pe trafic.ro. Şi mă înscrisei sâmbătă. Totul merse şnur, auzi, luai şi scriptu şi-l pusei pe blog, ăsta apărau, toate bune. Că nu apăru negru ca siglă-siglă şi fu’ colorat în roşu, n-avu de ce să mă pună pe gânduri. Gândii în mintea mea că n-o funcţiona treaba până nu plătesc. Aşa că scoţ io cardu, bag cifrele, plătesc, primesc chitanţă electronică pe meil că plătii şi mă relaxez uşor pe scaun cu un zâmbet larg pe faţă. Adică mândră de mine că reuşii singură să mă bag în trafic. Nu vă închipuiţi că apoi stătui cu ochii beliţi pe blog să urmăresc preschimbarea-n negru a siglei trafic.ro. Nu. Îi dădui timp, răgaz, să se transforme când o vrea ea. Numa că nu se-negrea nici de-a dracului. Luni îi cerui suport tehnic lu’ Seb care în doi timpi şi trei mişcări află că nu se pupă scriptu’ cu wordpressu. Aş fi descoperit singură, da’ pentru mine e greu să dau sărci pe gugăl cu „script trafic.ro pe wordpress“.
Mii de draci pe capu’ meu. Cum adică nu se pupă? Păi dacă ăi de la trafic. ro ştiu că ceva nu merge, de ce-i lasă pe bolovanii cu blog pe wordpress să se înscrie fără să le zică „auzi, domnule posesor de blog, înainte să plăteşti taxă anuală la noi, află că nu funcţionează traficul la tine, pe motiv că wordpress are filtre de securitate mai severe. Ori te sui pe un site de hosting, ori nu poţi să te înscrii la noi“. Şi le trimesăi meil. Iar răspunsul lor fu că trebuie să mă înscriu pe un site de hosting, din moment ce wordpress nu acceptă. Bă să-ţi trăiască tot neamul, acu’ îmi zici? După ce plătii? Pă’ io nu vreau cheltuieli suplimentare, io vrusăi doar să mă bag pe trafic. Atât. Şi tu-mi spui că nu se poate, că wordpressu’ e de cacao şi are filtre de securitate. Pă’ wordpress e de vină de situaţia asta sau voi, că n-aţi spun înainte. Le cerui socoteală în alt meil şi răspunsul lor fu’ că scrie în acordul de utilizare (ba nu scrie, că io căutai dopo special şi nu găsii).
trafic.ro monitorizeaza activitatea site-urilor inscrise prin metoda Javascript Tagging, iar platforma de blog WordPress nu permite includere codurilor javascript din motive de securitate. Metoda de colectare a datelor, precum si procedura de inscriere sunt precizate atat in cadrul sectiunii de Ajutor cat si in cadrul Acordului de utilizare
Bă bucureşteanule, bă deşteptule, bă io-s olteancă şi spre primăvară mă transform în blondă, de la razele soarelui. Cum te-aştepţi tu ca io să ştiu ce zici tu acolo? N-ar trebui să dai imediat la înscriere o informaţie ispre ăluia cu blog pe wordpress că sunt ceva condiţii în plus pentru el? Să le ştie şi el înainte să-ţi plătească taxa anuală ca să ia singur hotărârea de mai vrea ori ba. Sau laşi proştii să pice în plasă, că-şi fac ei apoi găzduire pe vreun site dacă vor trafic.ro. După ce dădui încă un meil în care-i scrisăi răspicat contactului că nu NU VREAU SĂ-MI FAC HOSTING, să găsească alte soluţii dacă sunt aşa de isteţi, primii şi răspunsul. Nu se poate nimic altceva. Să-mi caut hosting. Ori îmi dau banii înapoi. Păi aşa băieţi, vinirăţi d-acasă. Da, vreau să-mi restituiţi banii.
Probabil că nu se aşteptau ca olteanca din mine să reziste pân la capăt în războiul argumentelor, mi-am zis, i-am dat gata. (până la urmă, sunt doar 10 euro, ducă-se, bani de săpun, şampon şi pastă de dinţi pe lună… dar e vorba de un principiu). Îmi cerură spăşiţi contul iban, li-l dădui de dimineaţă. La o oră după, noi probleme. Că io achitai pe 6 februarie, da’ factură fiscală nu fu emisă. Pe motiv că ignoranta de mine n-a completat formularu’ de plată. Voi vă daţi seama că io, care nu fac plăţi pe net toată ziua bună ziua, completez toate câmpurile existente şi înexistente…. Băgai sama că oamenii trag de timp.
In acest sens, pentru a putea emite si storna factura fiscala aferenta platii pentru site-ul jeaninavlad.wordpress.com, avem rugamintea sa ne transmiteti datele dumneavoastra complete de facturare: Nume, Prenume, seria CI, CNP, adresa, localitate, Judet/Sector.
Le trimesăi tot ce-mi cerură. O să restituie taxa… cândva. Da’ nervii mei cine-i plăteşte?
Îmi place ce-a făcut paul rădulescu. A luat nişte ziare, multe, şi a creat o rochie. Rochie care arată bine şi, excluzând umerii cei goi, poate fi toată lumea sigură că ţine de cald. Că hârtia izolează termic, v-aţi prins. E genială, dacă stau şi mă uit mai cu ochi de modistă. Am găsit. O astfel de rochie de mireasă vreau. Hi hi. Paul, cât îmi iei să-mi faci una de nuntă?
Când i-am cerut permisiunea de a scrie pe blog despre creaţia lui, paul îmi zice: „O să mă faci varză pe blog, nu-i aşa? Că am jmanglit ziare pentru rochii“. Nu paul, poţi să stai liniştit. Eu te apreciez pentru imaginaţia ta, ştii asta, n-o să arunc cu noroi în tine doar pentru că ai luat nişte ziare Adevărul de Seară (ceva mai multe) din cutia portocalie ca să faci artă. Sper doar că ai păstrat rochia.
Suntem o ţară de toată jena care n-a reuşit până acum să pună pe picioare un sistem de colectare selectivă a deşeurilor şi de reciclare cumsecade. Nu îi susţin pe cei care aruncă ziare şi reviste la coş, dar îi înţeleg. Şi eu fac la fel. Pentru că nu există altceva decât remat (care, ca în fiecare oraş, este la mama naiba, la margine oraşului). Ia să fie ghene pentru reciclare peste tot prin oraş, peste tot prin ţară. Nu ca-n Italia unde şi pe-un drum statal, în mijlocul pustietăţii şi al dealurilor, sunt containere de reciclare selectivă. Deci nu ca acolo, că m-am resemnat că noi nu putem fi ca ei, de ce să pretindem imposibilul. Dar dacă ar fi măcar în oraşe, am fi şi noi mai aproape cu un pas de normalitate.
Zilele trecute a venit o tanti de vreo 60 de ani la redacţia Adevărul de Seară. Supărată foc că de ce nu facem cutii speciale în care oamenii să arunce ziarele după ce le-au citit. Trecem de faptul frustrant că îi dai unui om un ziar gratuit şi, în loc să-ţi mulţumească, te-njură că nu-l reciclezi în locul lui. Dar oameni buni, îi înţeleg perfect supărarea. Este un om care suferă când aruncă un ziar la coşul de gunoi. Şi-l aruncă nu pentru că nu respectă munca oamenilor care l-au făcut, ci pentru că l-a citit, nu mai are ce face cu el şi nu-l poate păstra acasă că n-are rost, n-are loc, n-are de ce. Şi-l bagă cu indignare în coşul de gunoi.
Tot ardealu blamează oltenii. Că sunt iuţi, că vorbesc repede, că sunt răi, că-s după interes, că lovesc pe la spate şi aşa mai departe până la vărsarea oltului în dunăre. Bă, o fi aşa, fără să generalizăm, da’ ospitalitate ca la mine-n olt n-am văzut pe aici. În oltenia, te duci la ţaţa luţa lu’ mologică şi nu scapi pân’ nu te pune la masă şi-ţi mai dă şi-o bucată de plăcintă pentru acasă. Ceri la mărin a lu’ priţa un măr că-ţi plouă-n gură la crengile ce atârnă sub greutatea poamelor şi ăsta-ţi dă o traistă. Baţi la o poartă, la orice poartă, că eşti mort de sete şi mai e un kilometru până la magazinul satului, şi pe lângă apă primeşti şi-o ţuică, să te pui pe picioare. N-o fi prin toate părţile olteniei aşa, da’ în multe zone tăranu’ oltean face pe dracu-n patru să te simţi bine la el în bătătură. Nu vreau să isc un război între olteni şi ardeleni, că deja el există. Nu pun paie pe un foc ipotetic, da’ pe unde am umblat prin ţinuturile dintre carpaţi, mi s-a pus pe masă o felie de brânză şi niscaiva pită doar la rude şi la pensiuni, unde implicit era un serviciu plătit. În rest, poţi să stai la poveşti cu-n ardelean la el în curte şi ore-n şir, că nu te-ntreabă de ţi-i sete ori foame nici de-ar crăpa.
Concluzie personală: d-aia au venit oltenii-n ardeal, să-i înveţe pe ardeleni să fie oameni.
După ce măria sa, fomistu’ rufos deizi, a devenit impardonabil de nemanierat, s-a luat hotărârea la nivel de redacţie ca blănosu să-şi facă nevoile afară. Mai mult decât atât, noile ordine prevedeau o călire a organismului său de miţos, astfel că, fie ger, fie zăpadă pân la brâu, deizosu petrece ceva timp afară. Şi nu-l deranjează, să vedeţi cum stă la uşă să iasă… V-am zis că are şi o prietenă roşcată cu care mai petrece vremea, dar de câteva zile n-am mai văzut-o prin curte. Şi, cum e nerăbdător nevoie mare să iasă din redacţie, la fel e de agitat când coada lui stufoasă doreşte să intre. Zbiară de zici că simte vreun atac al tătarilor şi vrea să se adăpostească. La fel ca-n poză. Şi când miaună se vede singurul lui dinte din mandibulă, trebuie să-i fac odată o fotografie… stomatologică, ca să vă arăt. Oare există implanturi de colţi pentru pisoi?
foto făcută de Seb
Drăguţul din imagine este nero, câinele dianei, şi s-a pierdut sâmbătă dimineaţă din cartierul ştrand. Diana m-a rugat să vă întreb dacă l-aţi văzut cumva… cică prin zona şoselei alba iulia şi-a mai arătat coada neagră, la câteva ore după dispariţie. Este un labrador masiv, are o zgardă maro la gât, nu e rău, nu muşcă, nu-i fioros. Şi tocmai pentru că este foarte blând, dianei îi este teamă ca un om cu mai puţină conştiinţă civică să nu-l oprească.
Dacă se întâmplă să vă întâlniţi cu el prin sibiu sau împrejurimi, faceţi un bine şi ţineţi-l cu voi până o anunţaţi pe diana (număr de telefon 0740.705.000) sau pe mine. Vedeţi şi voi ce scumpic este, vă daţi seama cât de mult îl iubeşte stăpâna lui… Şi arată foarte fericit, înseamnă că se simte bine la diana.
Vă mulţumesc, ştiu că pot conta pe voi!
Nu ştiu de ce nu v-am povestit nimic până acum de calu’. Că-i un personaj fascinant, lipsit de prejudecăţi şi de grija zilei de mâine. Îl cheamă dan şi, pentru că este înalt de o lungime considerabilă, i se zice calu’. L-am cunoscut prin 2005, când mi-am cumpărat prima mea motocicletă, o dihanie rusească. Calu’ făcea şi el parte dintre motocicliştii care ieşeau vinerea în etrusco, pe atunci barul de baicări din bucureşti. Şi avea caulu un CZ 125 (trebuie să daţi sărci pe gugăl să vedeţi cum arată) de ziceai că-i don quijote, da’ nu pe-o mârţoagă de cal, ci pe-un pui de ponei. Aşa arăta calu pe motocicleta aia. La un moment dat, lu’ calu îi venise ideea de a face turul rusiei (ori bucureşti-kamceatka, nu mai reţin cu exactitate), la ghidonul bietei lui motorete. Acu’ nu mai contează că n-a mai plecat în siberia deloc, nici cu moto nici fără, important e că el chiar credea că poate face pe cele două roţi ale motorului vechi, în doi timpi, mii de kilometri prin îngheţata tundră siberiană.
Acum este în tenerife. De câţiva ani. După cum vedeţi în poze (da, este el călărind valurile atlanticului), este foarte departe de gerul ruşilor. Trăieşte o viaţă frumoasă, chiar dacă face diverse ca să aibă ce mânca, de la poze turiştilor la instalaţii şi curăţat toalete. Şi trăia la fel de frumos şi când dormea în van, lângă plajă. Dacă e să mă întrebi pe mine, asta înseamnă viaţă adevărată: libertate, lipsa constrângerilor sociale, lipsa dorinţei de îmbăgăţire, lipsa creditelor bancare, a ipotecilor şi a altor juguri (mă refer şi la carieră, care pe mulţi îi subjugă de nu mai văd cu claritate nimic în jurul lor). Poate părea o viaţă în trândăvie şi fără un rost precis.
Dar câţi dintre noi putem spune că trăim în fiecare zi timp de calitate, şi nu mă refer la clipe, ci la ore întregi? Sau hai s-o luăm altfel. Care este rostul nostru (nu în general, rostul omenirii, ci luat fiecare individ în parte), scopul şi idealul spre care tindem? Să avem o slujbă suficient de decentă încât să plătească facturile, ratele la bancă, mâncarea şi hainele (cum zicea Sorin pe blogul lui) şi care să ne ofere, în plus, măcar o vacanţă într-un loc frumos pe an? Sau să strângem din afacere pe care o avem suficient încât să ne pensionăm devreme, până-n 40-42 de ani, ca să putem trăi pe o insulă, să zicem tenerife? Ai rest mai cheis!
Anul trecut era încă în mare ceaţă subiectul cu magazinele de vise şi cei mai mulţi neavizaţi chiar credeau gogoşile pe care le dădeau comercianţii de plante etnobotanice când ziceau „sunt produse de relaxare, de aromoterapie“. Atunci patronii de astfel de afaceri cu ierburi şi săruri minerale n-aveau nicio problemă în a apărea în presă cu declaraţii oficiale, de multe ori mincinoase „afacerea merge bine, plantele de relaxare sunt bune, n-au efecte secundare“. Într-un singur punct nu minţeau, afacerea cu ganja chiar merge foarte bine. Acu’, când a aflat toată societatea că, în fapt, sunt droguri în toată regula (chiar dacă mulţi spun că sunt uşoare, se ştie că duc la dependenţă, duc la drogori şi mai rele şi chiar la deces) şi ăi de la minister se screm să le scoată în afara legii, niciun comerciant nu mai vorbeşte deschis despre magazinul pe care-l are.
Eu ştiu de vreo nouă magazine de droguri în sibiu dar pot fi şi mai multe. În fiecare lună mai apare un nou afiş verde ori cu bob marley pe câte un chioşc. Se vede că nu-i sperie iminenţa scoaterii în afara legii a comercializării plantelor etnobotanice. Şi anul trecut se zicea că în octombrie apare legea. Acum se spune că în martie. Şi după ce trece şi martie se va amâna pentru alt octombrie. Şi aşa la infinit, probabil. În tot acest timp în care noi toţi, unii mai puţin decât alţii, aşteptăm o lege clară care să incrimineze ierbuţa şi prafurile de tras pe nas ce se vând ca „săruri“, sibiul şi toată ţara o să se umple de uid şopuri şi spitalele de narcomani.
Săptămâna aceasta i-am vânat. Nu i-am hărţuit. I-am sunat şi le-am pus întrebări de bun simţ. Niciunul n-a vrut să vorbească. La telefon sau altfel. Pentru că ştiu că oricât de legală este vânzarea ganjei şi a „sărurilor“ pulse, prin ţară oamenii mor din cauza drogurilor uşoare pe care le dau ei pentru relaxare. Apoi m-am dat posibil client. M-am dus cu Seb şi i-am cerut să ne recomande. Ăştia au şcoală, nu glumă. Cum toţi clienţii lor ştiu exact ce vor şi nimeni nu vine aşa, ca prostu’, fără să ştie ce vrea şi ce-i trebuie. Normal că s-a ginit omu’ că nu-i a bună şi nu ne-a scos din răspunsuri evazive. Şi ganja asta cum e, cum se foloseşte? Fiecare cum vrea. Se fumează, nu? Fiecare face ce vrea cu ea. Da’ gold spirit ăsta ce e? Săruri. Şi cum se iau sărurile ăstea? În funcţie de fiecare. Poftim răspunsuri.
Omu’ avea la vânzare, lângă plicurile de ganja, şi cornete din hârtie de orez cu filtru cu tot. Gata direct pentru un joint, să nu mai stea omu să-şi răsucească foiţa, doar să bage ierbuţa şi să fumeze. Deci, dacă nu se fumează, ce caută cornetele acolo?
Da’ cui sunt destinate? Curcilor? Pisicilor? Să iau nişte ganja pentru deizi, să se mai relaxeze şi el puţin că e stresat rău când miaună după conserva lui?
Studiului etnobotanic!? Colecţionarilor!? Uuuuă, ipocriţilor!!! Nenorociţilor!!! Amărâţilor!!! Unde eşti tu ţepeş, doamne?
Aşa arată majoritatea dughenelor de droguri. Unele mici, unele şi mai mici. Io, personal, aş băga buldozerul în ele, ca băsescu la începutul anilor 2000 în chioşcurile din bucureşti.
Nu cred că ar trebui să ne obişnuim cu hoţia şi înşelăciunea din supermarcheturi. Nu mi se pare deloc un lucru pe care să-l acceptăm şi să-l luăm ca atare. Nu înţeleg resemnarea oamenilor care spun “aşa sunt toate supermarcheturile, n-ai ce să le faci. trebuie să fii atent”. Nu înţeleg nici incapacitatea unor aparate ale statului în a elabora nişte legi clare, care să nu lase loc de interpretări şi scăpări, care să ţipe sus şi tare că protejează consumatorul şi chiar s-o facă. Nu văd de ce trebuie ca eu, cumpărător oarecare, să fiu cu ochii-n paişpe când merg la cumpărături, ca nu cumva să-mi iau vreo ţeapă. Nu vreau să mă simt vânat de ideea că trebuie să verific fiecare cod barat de pe produs şi de pe eticheta din raft. Nu consider deloc justă folosirea de litere mici pe etichetele de preţuri de la raft, singurele care specifică că promoţia este în anumite condiţii. Nu e ceva normal să scrii cu litere de-o şchioapă preţul redus, ca să vadă şi cel mai chior bătrân promoţia, şi cu litere cât un păduche rahitic “preţ valabil la achiziţionarea a două/trei/patru articole”. Nu sunt de acord cu promovarea consumului şi încurajarea cumpărăturilor, dar magazinele ar trebui să fie obligate prin lege să afişeze cât mai vizibil posibil acest lucru, “preţ valabil la achiziţionarea a două/trei/patru articole”, ca amărâţii de consumatori să ştie în ce condiţii este redus produsul. Nu sunt o persoană negativistă, chiar dacă am început toate frazele acestui text cu o negaţie, nu văd doar partea proastă a unui lucru, în cazul nostru supermarcheturile, dar aşa-mi vine câteodată să pun nişte bombe în căcaturile ăstea de magazine. Nu ştiţi cum pot să fac rost de ceva plastic?
Aşa se-ntâmplă când pleci cu prejudecăţi. Ajungi să bagi capu-ntre umeri, te ruşinezi o ţâră de gândurile tale şi sfârşeşti impresionat la maxim. La fel s-a întâmplat cu mine aseară, la caraoche. Ziceam io ieri că mă duc la petrecerea de caraoche de la imperium pab şi o să mă sparg de râs. Că-mi închipuiam numai afoni ca la preselecţiile megastar de anii trecuţi. Da’ io am omis un lucru. Acolo erau afoni mulţi pentru că tot românu-şi dorea zecile de mii de euro din premiul cel mare. La petrecerea de aseară, ca la orice petrecere de caraoche dintr-un pab, nu urcă pe scenă ăi fără corzi vocale bune, pentru că nu au nimic de câştigat. De ce s-ar face de râs pe gratis? Aşa că un astfel de caraoche e de calitate. Acu’, şi aici e concurs de caraoche şi există şi premii, da’ cum a fost din scurt şi nu i s-a prea făcut publicitate, n-au venit şi înebuniţii după premii. Ci doar clienţii casei. Că toată lumea se cunoştea cu toată lumea, io cu Seb eram intruşii.
Bă şi s-a cântat. S-a cântat bine de tot, timp de vreo două ore şi jumătate, janis joplin, led zeppelin, pink, leidi gaga, beyonce, alicia keys şi alţi câţiva de mă miram ce voci pot să aibă nişte astfel de gagici de care nu ştie nimeni. Din toate vreo opt-nouă câte au participat la concurs, asta din poză m-a dat gata. Are şi nume de scenă, pink (oare de ce), e plină de tatuaje old scul, are o atitudine de fată rea care o prinde incredibil de bine şi o voce bestială. Dacă aş avea acum o pălărie, mi-aş scoate-o. Deci vă daţi seama unde o să fiu joia viitoare.
Poza-i făcută de Seb, io n-aveam aparatul cu mine.
Dacă vreţi să urmăriţi înregistrările de aseară, toate sunt pe Ora de Sibiu. Mai mult ca s-o vedeţi în acţiune, că sunetul nu e deloc de calitate.
Poate că-l ştiţi pe Deleanu, tipul ăla înalt şi foarte slab de-ţi vine să-l iei acasă şi să-i dai un blid cu mâncare. Hai că mai glumesc şi eu. Deleanu (când mă auzea că-i zic pe numele de familie avea o singură replică, „Deleanu e ta-tu“), deci Traian Deleanu e un tip mişto, genul care dă bani cu împrumut, ba chiar şi maşina o dă cu împrumut, omu care poa’ să doarmă şi sub ceru liber pentru un concert metallica ori acdc, sufletu’ petrecerii şi regele şoselelor. A, ca să nu uit să scriu în precuvioasa descriere, Traian e un jurnalist de anchetă consecvent. Şi un bun editorialist (tu, man, nu zic că eşti bun pentru că ai scris de mine, zău 
). Şi, ca orice columnist care ajunge câteodată în pană de subiecte, Traian a scris în Turnul Sfatului despre blogurile pe care le are în bucmarc. Iar acolo a spus că citeşte zilnic şi cu religiozitate (asta am băgat-o de la mine) blogul meu. Şi, într-un editorial în care vorbeşte, de fapt, despre lipsa de sevă şi virilitate din posturile blogărilor (admite totuşi că-i posibil ca el să se fi plictisit), Deleanu zice că io fac excepţie.
Nu pot să nu remarc faptul că posturile decelerează. Sunt tot mai rare, mai puţin abundente în sucul propriu al tuşei personale a blogerilor, mai puţin virile. O fi de vină iarna, sper, pentru lentoarea în care intră bloggerii. Sau poate doar mă plictisesc eu. Din lista celor în “deceleraţie” nu o includ pe Jeanina, prea nouă, zic eu, în tagma aceasta.
Frăţicule, cum ar zice un alt personaj celebru, Deleanule, îţi mulţumesc, Deleanule. Că mă citeşti şi că nu spui că sunt dăţi în care nu găseşti pic de sevă nici în blogul meu. Că am multe momente în care scriu aşa de prost de mă mir că mai am cititori.
PS pentru Deleanu: cum e cu invitaţia aia să venim pe la tine? că i-am luat un urs îmbrăcat în rochie lu fiică-ta şi şade supărat într-o pungă de carton
PS pentru toţi cititorii: trebuie să vă povestesc odată cum Deleanu şi gaşca de la fostu Sibiu Standard m-au făcut să aştept în toiu’ nopţii la benzinăria de pe mihai viteazu ca să mergem la pescuit (pentru ăi’ care nu-s din sibiu, pe bulevardul mihai viteazu nu e nicio benzinărie, da’ io nu ştiam la vremea respectivă).
Io n-am voce. Dacă încerc să cânt ceva se sperie şi curcile surde. Aşa că niciodată n-am urcat pe scena vreunui caraoche. Dar în seara asta merg cu Seb la clubul imperium la o astfel de petrecere. Ce să zic, îi admir pe curajoşii care n-au treabă că se fac de râs, că doar nu sunt singura persoană fără voce. De fapt, sunt o grămadă de oameni care adoră să cânte la caraoche, chiar dacă-s conştienţi de lipsa calităţilor vocale. Şi mai sunt şi ăia care, fără voce fiind, se cred elvis, maicăl ori bănică junior.
Petrecerea din seara asta va fi prima dintr-o serie mai lungă, vor fi selecţii ca la megastar, păstrând, evident, proporţiile, şi, la sfârşit, va fi finala. Ăl mai tare câştigă o excursie la praga. Aşa că io ce zic. Dacă nu aveţi ce vedea la tv (şi e foarte posibil să am dreptate), dacă hoinăriţi deja de vreo zece ore pe zeci şi sute de bloguri şi vă cam dor ochii, ori dacă pur şi simplu vreţi să vă amuzaţi cu faze reale dintr-un caraoche de pab, Seb va transmite în direct pe Ora de Sibiu concursul (a împrumutat o cameră, deci va fi o transmisie mai bună decât de pe nokia lui).
Am fugit. Să aveţi o seară bună dar nebună.
Muzeele ar fi foarte seci fără poveşti. No, poţi să te duci să vezi exponate şi asta o să ţi se pară interesant, dar poveştile te fac să păstrezi o amintire frumoasă locului şi te aduc înapoi într-un muzeu. Să luăm expoziţia asta, el şi ea în lumea vie, de la muzeul de istoria naturală brukenthal. Sunt expuse vreo 90 de specii de diverse, de la molii la păuni, da’ mai mult de cinci nu-ţi rămân în minte după ce pleci. Dai o tură să-ţi faci o idee, stai ceva mai mult în faţa banalului cocoş de munte care privit în faţă şi nu în pozele din manualul de biologie nu mai pare aşa banal, mai dai o tură în care te opreşti fix câte 30 de secunde în faţa fiecărei vitrine şi apoi gata, te plictiseşti. Da dacă ai timp să stai de vorbă cu un curator (care, în cazul de faţă, e tânără şi frumoasă… de fapt, tinere şi frumoase, că-s trei), rămâi şi ore să asculţi poveşti. Aşa afli că un anumit fluture face dar de nuntă fluturăresei (acu’ ce mai contează că-i dă doar nişte pământ supt cu trompiţa, e tot dar), că raţa sunătoare este cea mai drăgăstoasă specie dintre păsări după papagalul amorezat ori că melcul de grădină aruncă, la propriu, săgeţi spre doamna melc când vrea să facă sex (sunt nişte ace subţiri din calcar). Deci, dragilor, mereţi la muzeu. Pentru poveşti.
Stăteam în staţie şi, din marea grămadă de oameni care aşteptau autobuzul uitându-se nerăbdători în zare, s-a distins această blondă ce stătea pe băncuţă. La început m-a uimit imaginea. E prima persoană pe care o văd citind într-un spaţiu public, spaţiu care nu e ceainărie, librărie sau bibliotecă. Şi tocmai când o apreciam că uite domne, oamenii mai şi citesc, blondele mai şi citesc, am văzut că-i cam colorată cartea… Adică gen ceva manual alternativ. Dap, asta şi era. No, e bine că se citeşte şi altceva. Mai ales că e vorba de codul rutier. Că m-am săturat de blonde la volan care nu ştiu să se asigure când schimbă banda, să semnalizeze sau să se uite în oglinzile retrovizoare.
Un câine gălbior care dormea la soare, sub zidul cetăţii, a întrerupt-o pe blondă. Dar numai pentru o fracţiune de secundă în care ea şi-a dat seama că nu-i pericol, după care a continuat să citească impasibilă.
Câinele, ca orice vietate ce vine după somn, a continuat să-şi întindă oasele. Că ce-i păsa lui de blondă, de creierii ei încinşi, de codul rutier ori de şoferiţe blonde.
Şi cum, în fapt, blonda aştepta să treacă timpul, s-a uitat la ceas, a închis cartea, a băgat-o în geantă, s-a ridicat şi a plecat agale. Că nu cred că a fost gonită de insistenţa pentru un strop de iubire a câinelui. Noi îi urăm baftă la examen şi să fie atentă când iese în trafic. Păi nu?
Tu de când n-ai mai fost la muzeu? Staţi liniştiţi, mă întreb pe mine însămi. Şi acum îmi răspund. Cam de multă vreme. Drept să spun, niciodată nu m-au atras prea mult locurile ăstea. Nu mai mult decât curiozitatea umană firească de a vedea oragane puse-n formol ori monşti cu două capete de la antipa. Da’ e total greşită atitudinea asta a mea şi a multora, de indiferenţă faţă de comorile prăfuite de prin muzee. Spre exemplu acum vreo câteva luni am descoperit muzeul de farmacie. Mulţi nu ştiu că există aşa ceva iar mare parte din cei care ştiu de el n-au intrat evăr să vadă exponatele. E fascinant. Pe vremuri farmaciştii erau adevăraţi alchimişti şi toate ustensilele lor arătau ca atare.
M-am luat cu vorba, din nou, când eu, de fapt, voiam să vorbesc despre expoziţia de la muzeul de istorie naturală brukenthal. E despre cupluri de tot felul, de la fluturi la amfibieni, că tot februarie e luna dragostei. Numele expoziţiei este foarte bine ales, el şi ea în lumea vie. Excepţională idee. Eu îmi închipuiam muzeele conduse de oameni vechi cu idei vechi, dar în toată afacerea asta doar exponatele sunt vechi. Mâine e vernisajul şi mă instalez să trag nişte pozografii.
Ăsta e momentul meu preferat în sibiu. Dimineaţa, pe la ora 9 fără, când soarele se întinde languros pe clădirile centrului istoric şi cerul este de un albastru de vis. Totul pare aşa de viu, exact cum tot ce vezi când mergi în vacanţă ţi se pare plin de viaţă. Acu’ chiar nu contează anotimpul, că dimineaţa din sibiu este mirifică oricând. Un moment perfect, care durează câteva zeci de minute.
Scuzaţi simetria din prima poză, aşa s-a nimerit. Ori n-am vrut să arunc la coş bunătate de cer doar pentru că poza nu respectă anumite reguli. Oricum, sper că v-aţi dat seama că n-am pretenţii de a fi fotograf, vreau doar să redau lucruri frumoase cu care mă întâlnesc.
Sunt multe lucruri care-mi ridică starea de spirit. Multe, mărunte, simple. Printre acestea hinele. Da, mă rog, sunt femeie, ce să-mi faci, nu-s deloc insensibilă la acest aspect. Dar acum mă refer la altceva. La rufe. Ei bine, rufele curate mă fac fericită. Nu vorbesc de mirosul răcoros şi proaspăt care te-nvăluie când le strângi de pe sârmă, mirosul ăla care e la fel ca atunci când îţi bagi nasul cu faţa cu tot într-o coajă de pomelo scos din frigider şi desfăcut (pentru efect total, pomelo să stea minim două ore la frigider, să fie decojit în bucăţi mari şi o coajă să se aşeze exact ca o mască de oxigen pe nas, gură şi ce se mai poate). Deci, ziceam, nu mirosul rufelor curate e responsabil cu starea de bine. Adică şi el e, dar nu în mod special el. Ci sentimentul de curat. Cum gândesc eu în subconştientul meu (normal că al meu): bun, toate hainele mele favorite-s curate, poa’ să vină şi potopu’.
Şi fiind o chestie care mă face fericită, îmi şi place să spăl rufe. Nu că ar fi o mare muncă, că doar nu le spăl io cu mâinile mele (ce naşpa era în facultate, fără maşină de spălat… uite o invenţie pentru care eu pot să ridic statuie). Dar aşa, acţiunile ce ţin de spălatul rufelor cu maşina. Când le bag şi le îndes în cuvă simt că fac un lucru extrem de bun. Mie şi societăţii. Apoi turnatul detergentului. Aţi crede că e treabă simplă, dar nu, e o întreagă inginerie. Nu pun un dop. Nu pun două. Pun un dop şi ceva peste jumătate din al doilea. Să se lăfăie şi hainele. Imediat după, ca să nu se piardă niciun strop, pun ceva apă în capac, dau de două ori cu deştu’ şi torn resturile de detergent în maşină. Cu balsamul nu-i poveste lungă şi nici alegerea programului nu mă face să pierd timpul. Urmează şoul sonor de care nu prea mă bucur, uite şi o chestie care nu-mi place, dar pot să trec peste huruit ca peste un pârţ al fiinţei iubite.
Despre întinsul pe sârmă n-o să vorbesc. Mi se pare mult prea pragmatic (a se citi migălos). Iar când vine vorba de şosete şi chiloţi, mai bine m-ai pune să calc toate draperiile din casă. Cât de ingrată e treaba asta cu întinsu şosetelor la uscat. Parcă nu se mai termină, netrebnicele. Mă şi mir când au avut timp să se strângă în aşa grămadă. Da’ ce pot face, trec şi peste asta. Că doar şosetele sunt nepreţuite. Iar şosetele curate, briliant curat. Am zis.
Mai am puţin şi transform blogul din unul despre nimic anume într-unu’ cu mulţi câini şi pisici. Zău dacă-mi pasă. Nebunaticii ăştia doi se jucau pe corso aşa cum se pot juca doar câinii: fără să le pese de nimic din jur, oameni ori balauri deopotrivă. Şi cum se cabrau ei, aşa frumoasă zbenguială ieşea. De se oprea lumea-n loc, minune mare, nu alta.
Un scurt momet de respiro în care brunetu’ m-a scanat să vază ce-i cu mine, prietin ori duşman.
Să-mi explice şi mie careva de ce orice joacă între doi câini se încheie cu un futai. Referitor la cei doi, nu ştiu dacă au reuşit şi ei ceva, că partea activă-i mult mai pindoacă decât pasiva. Uite că în „pat“ contează înălţimea.
Bunicile sunt bune. Fac dulceaţă de smochine şi pepeni muraţi, pită pe sobă şi saramură de curcă. Îţi împletesc ciorapi din lână şi mai că ţi-i bagă în picioare, au grijă să nu răceşti, îţi fac toate poftele şi te oblojesc când ai o durere. Te-ascultă cu adevărat pentru că par să aibă tot timpul din lume, îşi dau seama când minţi, te muştruluiesc cu dragoste şi te aşteaptă acasă cu răbdare. Şi te iubesc necondiţionat. Pe lângă toate ăstea, bunicile ştiu să folosească o maşină de cusut. Şi aşa îţi fac o fustă de vară sau îţi repară pantalonii rupţi de câini.
Bunicile au un singur mare defect. Pentru că sunt şi ele oameni, mor. La început nu prea se vede, dar vine un timp în care mor în fiecare zi câte puţin. Prima dată şalele, apoi picioarele, după care pofta de mâncare. Se duce totul şi se reduce totul. Singurul lucru care creşte, pe lângă suma anilor, este numărul tabieturilor. Da, şi orele petrecute la televizor. Într-un final, bunicile pleacă definitiv. Şi ăsta e momentul în care te prinzi cât de ingrat ai fost. Şi-ţi zici că-ţi dai seama unde ai greşit, că vei şti să-i apreciezi pe cei rămaşi. Dar e o promisiune care se scurge odată cu lacrimile.
Mamaie este o femeie bătrână. Are bătrâneţea aia de la ţară, venită cu înţelepciune cu tot… Poate vorbi despre moarte, despre propria-i moarte, fără să fie patetică ori să pară pesimistă în vreun fel. Şi lu’ mamaie nu i-ar sta bine cu animale tinere pe lângă casă, zic. Bine, în afară de curci, care-s pentru băgat la oală. Aşa că parcă s-au potrivit cu ea căţeaua, ciorica, şi pisica, lenuţa. Despre ciorica o să vorbesc într-un post viitor, că merită săraca. Acum despre lenuţa, că pentru ea e ditai introducerea. Deci lenuţa, cum se vede şi-n pozografii, îşi arată vârsta. Are urdori, murdărie strânsă pe nas, o zgaibă la bărbie. Se cam neglijează şi se vede treaba că i s-au schimbat priorităţile. E şi normal, la cei 17 spre 18 ani ai săi, mai important este rapiditatea cu care iese afară să-şi facă nevoile şi intră-napoi în casă, la căldurică, decât păstrarea năsucului curat. Acu’, nu ştiu la ce poveste vă aşteptaţi, că mare lucru nu e de povestit despre lenuţa (după pisici nu mai umblă, pui nu mai fată, şoareci nu mai prinde, în principiu doar mănâncă, cacă şi doarme). Dar m-am gândit că la o aşa vârstă, e de pus pe blog.
Mai aveam acasă, în cealaltă parte, o pisică veche. Adică tot de vreo 20 de ani. Aia pisică adevărată, a trecut şi prin foc şi prin gură de şarpe. Îi plăcea să doarmă noaptea în cenuşa caldă din sobă, mai intra când era lăsată uşa deschisă, din greşeală. Într-o dimineaţă, după ce a băgat surcele şi lemne în sobă şi a dat foc, maică-mea s-a trezit cu pisica cum sare prin plită, cu ochiurile de fontă cu tot. Ardea ca o torţă. Şi acum îmi aduc aminte cât de urâtă a fost câteva săptămâni, fără păr şi cu pielea-carne-vie făcută. După episodul ăsta, a devenit turbo-pisică. Mulţi ani, până a ajuns şi ea la pensie, a băgat spaima în toţi şobolanii din pătulul cu porumbi. A murit liniştită, pe verandă, acum câteva ierni.
Frumoasă gara din craiova. Frumoasă şi plăcut mirositoare. Mare, renovată, nouă, drăguţă. Da’ fraţilor, ce e cu prizele ălea puse la aproape trei metri înălţime? Gara e împânzită cu prize puse toate la acelaşi nivel. Cui folosesc puse acolo? Că, mă gândesc, priza din gară e pentru poporu’ care se mişcă cu trinu. Că-i trebe pentru a-şi încărca telefonul sau pentru orice altceva are el urgenţă. Şi atunci, de ce taman acolo sus?
Hai că la asta mai poţi să ajungi, dacă te urci pe ghişeu’ de unde se vând bilete. Chiar i-am zis lui Seb să ne cocoţăm să băgăm mobilul la încărcat. Şi dacă ar fi venit vreun om de la ordine, n-ar fi avut ce să ne facă. Păi domne, dacă-mi pui prize la cucuieţii din deal, îmi laşi libera alegere a mijloacelor de a ajunge acolo. Oare, o ezista o explicaţie logică pentru prizele ăstea? Probabil. În logica oltenească.
… continuarea drumului de la craiova la mamaia (pe malul dunării, aproape de bechet). Din gară am luat un autobuz local spre celălalt capăt al oraşului. Şi la bilete coadă, exact cum v-am redat în fotografie ca să-nţelegeţi mai bine. Coadă de mulţi olteni. Lângă chioşcu cu bilete date de o fiinţă omenească, un tonomat ca peste tot în oraşele civilizate, cu bilete date de o maşinărie. Trag însă concluzia că olteni-s cam certaţi cu tehnologia modernă, că singuru om care a ales să nu stea la coadă şi să ia bilete de la tonomat, este un ardelean. Adică ardeleanu meu.
Nenea din imagine doar s-a întâmplat să intre în cadru, n-am vrut să mă iau de el (poate doar de privirea de buldog englez). Ceea ce am vrut să vă arăt este problema pe care craiovenii o au cu mucurile de ţigară. Adică ei când intră într-un magazin sting ţigara direct în pervazul bietului lăcaş. Mie mi se pare absolut firesc dacă la intrare nu este un coş de gunoi cu stingătoare. Fomeile care lucrează la magazin au găsit rezolvarea: un capac de borcan pus strategic la îndemâna clientului. Şi un afiş sugestiv.
Da’ problemă mare şi cu cafelele, nu numai cu chiştoacele. Afişu cu atenţie la cafele nu mă lămureşte însă care este situaţia cea problematică. Adică e atenţie la cafele să nu le dărâmaţi? Sau atenţie la cafele, sunt ale noastre, să nu le luaţi? Ciudaţi oltenii ăştia şi întortocheată mintea lor.
Va mai urma.
Am înţeles ce se-ntâmplă aici. Nimeni nu mai merge cu trinu’. Io credeam că numai din direcţia sibiu nu-s călători şi când veneam de la mamaie spre craiova îmi şi închipuiam un puhoi de lume oltenească, îngrămădindu-se în săgeata de ardeal. Dar nu, trinu’ pleacă în cinci minute şi e mai gol ca la venirea-ncoa. Aşadar, trag concluzia că nimeni nu mai merge cu trinu’. Da’ zău dacă înţeleg de ce nu. Să mă pici cu ceară şi tot nu pot pricepe. De la craiova la sibiu săgeata face patru ore. Cu o întârziere de vreo 10 minute cum a fost la dus, patru ore şi zece minute. De ce n-ar fi asta o variantă rezonabilă de transport? Că cu maşina faci mai mult. Hmmm… Singura explicaţie pe care o poate găsi căpşorul meu de olteancă este că denigrarea cfr-ului a funcţionat şi ştirile cu trenuri deraiate şi cabluri furate au scăzut încrederea poporului în trinurile româneşti.
A nu se înţelege că mă plâng, pentru că-s mulţumită de lipsa de populaţie multicoloră şi multiculturală cu care eram învăţată în liceu şi facultate, când plecam duminica spre şcoală.
Tocmai s-a oprit naşu lângă mine şi mi-a spus că pot încărca laptopul în tren, că este priză. Amabil naş. “Acolo lângă măsuţa unde ar trebui să fie ziare?”, îl întreb zâmbind. “Oooo, nu ştiu de când n-aţi mai fost cu trenul, dar ziare nu mai sunt acolo de mult timp”, a răspuns omu’ cu cei mai mulţi fini din lume. Voi aţi observat că naşu de săgeată este mai binevoitor, mai civilizat şi mult mai răbdător decât oricare alt naş? Bine, în afară de ăla de interciti, care e un monument de amabilitate.
Călătoria spre inima olteniei e ca un drum iniţiatic în tainele… oltenilor. Hi hi. Hai să vă zic, din sibiu la craiova în săgeată, drumul n-avea cum să fie altfel decât incomod, ştiţi şi voi ce rigide-s scaunele. Dar a fost oarecum lejer, per ansamblu, că populaţia lipsea cu desăvârşire. Că a şi zis Seb la un moment dat când în tot trenul nu erau mai mult de zece persoane cu tot cu naşu’ şi mecanicu’ de locomotivă. “Circulaţia în oltenia e într-un singur sens”. Ha, ce să zic, că parcă oltenii odată ajunşi în ardeal nu se mai duc şi ei acasă, să ia o slănină de porc, o damigeană de zaibăr or două fire de praz. Cum ziceam de lumea puţină din trin… apăi mai bine era plin ochi şi să trebuiască să stau într-un picior ca în acceleratu’ caracal-bucureşti.
Că era o zănatică la vreo 50 de ani, beată turtă, urcată în săgeată la drăgăneşti, care făcea o aşa gălăgie de-ţi venea să-i zbori cu ceva-n cap. Ştiţi anii 90 când apăruseră telefoanele mobile şi ne mai prefăceam că vorbim la telefon doar casă vadă lumea că avem mobil? No, aşa era şi zăluda din trin. Ţinea un telefon la ureche şi zbiera cât o ţineau plămânii că vagaboando, nenorocito, taci, şarap, am zis şarap. La început am zis că s-o certa cu careva prin telefon şi mirarea mea cea mare era că cine stă s-o asculte atâta timp pe nebună cum înjură. Da’ când am văzut că din când în când mai uita că are telefon în mână şi tăcea, picotind uşor la fereastră, am înţeles c-aşa îi firea femeii. Noroc c-o mai potolea naşu din când în când, domnă vă rog să vorbiţi mai încet. Da, şefu, am înţeles, da’ nenorocita asta mă supără. Doamnă, mai încet, vă rog.
M-a pus ăla cu coarne să-i fac poze zăludei că parcă avea ochi şi la spate. M-a văzut şi din gura ei n-am mai scăpat până în craiova. Că de o ce o filmează nenorocita aia cu ochelari (adică eu). Naşu nu-i mai putea face faţă şi chiar aproape că m-am pomenit cu nebună peste mine. Doamnă, zic, vă rog să încetaţi cu jignirile. Ce, îmi zici tu mie ce să fac, nenorocito, amărâto, cu ochelarii ăia ai tăi, nenorocito, amărâto. Doamnă, nu mai jigniţi călătorii, a intervenit şi naşu. Şi aşa a ţinut-o până-n bănie. Când a coborât în gara din craiova se ţinea de trin ca să nu pice din pişere. Trist, ce să zic. D-aia io nu beau. 
Continuarea drumului spre mamaia şi impresii fotografiate, mai târziu, nu prea e ţeavă bună aici. Va urma…
E adevărat, în sibiu este un singur cămin de noapte. Dacă nu ai casă, ţi se dă un pat, o pijama curată, nişte parizer proaspăt şi o cană de ceai. Are 40+10 locuri şi în cele mai multe dăţi găseşti un loc liber. Asta ce înseamnă, că sibiul are mai puţin de 50 de homleşi? De aici ar rezulta că avem un homles la mai bine de 3000 de fericiţi care nu-şi fac grija acoperişului deasupra capului. Dacă aceşti 3000 ar da câte 10 lei de fiecare, s-ar strânge…. Stop. Deja devine utopic ca să nu zic ciudat. Plus că altceva voiam să zic. În gara sibiu, în orice noapte de iarnă găseşti minim 5 oameni fără casă care dorm întinşi pe băncile din sala de aşteptare. La fel şi azi dimineaţă, când am întins-o spre craiova. De aceea, e aproape imposibil ca-n gară să miroase frumos. Acu’ pot să par extrem de cinică, adică oamenii nu au unde dormi şi mie-mi pasă de mirosuri. La urma urmei, de ce să-mi doresc normalitate când oamenii mor de ger? Dar coane, de ce nu se duc la căminul de noapte? Asta mă roade pe mine. Dacă statu’ le dă o alternativă la statu’ prin gări, prin scări de bloc şi dughene amărâte, de ce nu o iau în seamă? E mai simplu să doarmă în gară, e mai aproape de centru… căminu e la mama naiba în turnişor, mult de mers. Perfect de înţeles. Atunci să se facă un cămin de noapte lângă gară. Uite, asta e o chestie care ar păstra gara curată. Şi frumos mirositoare.
Ce simplă e viaţa pisicilor. Imposibil să nu vă fi gândit măcar o singură dată la asta. Tot universul tău de pisic se învârte în jurul unei case-cuib iar valorile vieţii tale se reduc la mâncare şi un culcuş cald – dacă e poate – şi liniştit. În rest, nimic nu contează. N-ai treabă cu vreun sistem monetar, nu ştii ce-s ălea bănci, nu-ţi doreşti cizme de calitate, de fapt, de niciun fel, nu tânjeşti după ultimul model de telefon mobil, nu îţi baţi capul să schimbi mobila sau gresia din bucătărie, îţi poţi vizita prietenii fără să mergi cu maşina, n-ai nicio treabă că azi nu-ţi stă bine părul, poţi să te uiţi şi toată ziua în oglindă fără să te deprimi câtuşi de puţin, nu trebuie să ai frigiderul plin ca să te simţi sătul, poţi trăi extrem de fericit fără să te gândeşti care-i rostul tău în viaţă şi, într-un cuvânt, nu-ţi prea pasă de nimic.
Pe pisi am cunoscut-o în aceeaşi zi în care m-a atacat potaia. Era într-o curte de pe victoriei şi eu căutam executori judecătoreşti. Ne-am împrietenit repede şi i-am tras câteva cadre. Până să mă ia la rost un moşneag că-i stau în cale. De fapt, nu mi-ar fi păsat de moşuleţ şi de faptul că-i părea tare neobişnuită sesiunea mea foto în mijlocul curţii lui, dacă pisi nu mirosea aşa rău. Cum pisicilor nu prea le pasă de nimic, şi igiena personală este o noţiune abstractă.
Este peste puterea mea de înţelegere de ce pieţarii sunt aşa agresivi. Bă, ţi-e frig că afară e geru’ polar, ţi-au îngheţat bulanele şi eşti întors pe dos că nimeni nu-ţi cumpără portocalele făcute toiag? Atunci apucă-te fratele meu negru de altceva, fă mături şi vinde-le în sistem mlm sau dor-tu-dor. Ceva, altceva, dacă nu-ţi merge bine cu ce faci. Da’ nu sta mutră de boxer turbat lângă o grămăjoară de fructe aşteptând clienţii şi luându-i parcă la bătaie cu privirea duşmănoasă dacă îndrăznesc să întrebe ceva, orice, şi să plece fără să cumpere.
Sunt convinsă că ştiţi şi voi prea-bine specimenele la care fac referire, că mai mult ăstea decât preţurile te-obligă să cumperi de la supermarket. Comersanţii ăştia pot ajunge de zece ori mai răi şi mai agresivi când văd un obiectiv foto, pe care ei, automat, îl asociază cu „filmatu“, implicit cu duşmanul. Azi în piaţa cibin, cum făceam eu liniştită poze la morcovii-ngheţaţi şi ceapa degerată, prind din zbor cu urechile mele prea-agere: „Uit-o şi pe aia care filmează, că acu’ îi dau cu aparatu-n cap“. Deci m-am prins, aceşti oameni sunt agresivi fără motiv. Adică de ce să nu fie răi dacă le stă în putere să fie? Hotărâtă să nu las lucrurile să rămână aşa, mă îndrept cu pas sigur ( ) spre cucoana ce o puteţi observa şi voi în poză. „Scuzaţi-mă – zic – mi-aţi zis ceva?“ „Nu, ce să zic…“, dă înapoi negustoreasa. „Am avut impresia că mă ameninţaţi că mă loviţi cu aparatul în cap“, nu mă las eu. „Da de ce faceţi poze aici, cine v-a dat voie?“, se aprinde femeia. Asta îi roade pe sărmanii oameni, cine le dă voie fotografilor să facă fotografii. I-am adus aminte că se află în spaţiu public şi am plecat. Ea a rămas înjurându-mă.
Pe toţi sfinţii căţelelor borţoase din sibiu că am avut azi nişte gânduri periculoase rău de tot. Jigodia din imagine este singura vinovată de a mă fi făcut să-mi pierd cumpătu’. Eram azi undeva pe strada banatului şi mă pregăteam să intru la un executor judecătoresc, nu întrebaţi. Şi cum vă ziceam, dau io să intru într-o scară de bloc, când piciorul meu din partea stângă rămâne în spate. Trag piciorul mai tare, până să întorc capul, şi aud un mârâit scurt şi serios. Picioru’ rămâne în spate fără putinţă de recuperare şi în secunda doi văd şi de ce. Potaia asta grasă ori borţoasă, ori şi grasă şi borţoasă, se ţinea cu dinţii de pantalonii mei de parcă-l prinsese pe însuşi maicăl de picior şi voia o bucată din rege. Io zic marş tu de-aici, căţea împuţită. Ea mârrrr! în continuare. Io: lua-te-ar dracu de potaie afurisită că mi-ai rupt pantalonii. Ea haţ! şi mă prinde mai bine de picior, că trag nădejde că s-a prins şi ea nenorocita că n-a apucat şi carne. Dar sâc! potaie jegoasă, am bocanci sendra cu carâmb înalt, n-apuci tu să mă muşti pe mine de pulpă. Găseşte-ţi pe altcineva.
Mai ţip ceva la jigodie şi se-nduplecă şi pleacă. Până să mă dezmeticesc eu să scot aparatul foto, ea îşi ia fleica de carne pe care o părăsise înainte să-mi atace mişeleşte piciorul şi pleacă după bloc.
Supărată foc şi încă speriată de atacul mârşav şi extrem de silenţios (zău dacă a scos vreun lătrat prevestitor potaia), fotopozez cracul piciorului din stânga. Bunătate de pantaloni mi-a distrus afurisita… Şi ăsta e momentul în care m-am enervat şi mai mult, iar din toate lucrurile pe care puteam să-mi vărs carul de draci ce erau pe mine, pe cine am găsit eu de cuviinţă să înjur? Tamai pe brylu. L-am înjurat de i-au mers fulgii. Că el, cu drepturile câinilor vagabonzi, cu toate potăile sibiului, cu toate jigodiile… (acu’ regret, m-am calmat, sori brylu). Şi cum eram nervoasă, am pornit vânătoarea potaiei. Cu cracu pantalonului fâlfâind, plec hotărâtă după afurisită.
Însă nemernica de căţea ajunsese deja la capătul străduţei. Am mai înjurat-o cu năduf de vreo două ori, că să-i stea fleica de carne-n gât şi ce am mai ştiut eu acolo, şi m-am întors la executor.
După cinci minute, când cobor din scara blocului, cine credeţi că mă aştepta? Grăsana îşi reluase locul pe tronul regatului din curte şi mă privea satisfăcută. Ce faci, te-ai întors să-mi rupi şi celălalt crac? Tu chiar vrei s-o încurci, potaie grasă? Am zis s-o provoc, că tare chef aveam să… nici nu vă zic, c-o să mă urâţi. Şi când potaia a dat de înţeles că răspunde foarte prompt la provocări (deja pornise spre mine), i-am mai tras o poză şi am întins-o grăbită. A dracului jigodie. Să-mi rupă ea pantalonii? No, acu’ arăt ca un jerpelit om fără casă şi fără căpătâi. În semn de protest o să port pantalonii o săptămână întreagă. Şi când cineva m-o întreba ce-au păţit pantalonii mei, o să le spun povestea.
Nu dau cu noroi, că e îngheţat! Repet, nu vreau să murdăresc bunele intenţii ale unor oameni. Pentru simplul fapt că ei se descurcă singuri de minune. Mă refer la cinematograful solar care a ajuns în sibiu duminică la amiază. Păi bine dragilor tineri organizatori, pe ger cumplit v-aţi găsit voi să promovaţi mesaje ecologiste? Când afară crapă şi pietrele şi până şi gerului i-e frig şi se bagă la căldurică, la un ceai fierbinte cu scorţişoară,voi proiectaţi scurt-metraje cu subiecte eco? Nu mai bine făceaţi voi chestia asta care mai e şi în premieră pentru ro cândva prin primăvară sau, şi mai bine, în vară? Nu de alta, dar mesajul este mai bine primit când ai un public numeros. Din 100-200 de spectatori poţi trage speranţa că 50 pleacă schimbaţi de la cinematograful vostru solar, devin ecologişti practicanţi sau cum le-o zice şi ajung să iubească planeta cea ovală şi tot mai puţin verde. Da’ când singurul tău public sunt cunoştinţele voastre şi câţiva reporteri, crezi că ai rezolvat ceva? Eu zic că asta are un singur nume: fiasco. Aaaa, ca să fiu rea pân’ la capăt, dau un sfat drăguţilor organizatori. Când mai faceţi caravană dintr-asta eco prin ţară, lăsaţi dubiţa aia poluantă acasă, că nu prea vă susţine campania.
Foto: Seb (io aveam mâinile adânc înfipte în buzunare şi aparatul ascuns de ger în redacţie)
Cod portocaliu de ger, cod portocaliu, da’ senin ca-n atacama. Mie-mi place, mai bine ger cumplit cu soare decât o zi mohorâtă, cu lapoviţă şi toată cirofleaca din lume pe trotuare. Aţi fost vreodată atenţi la sunetul omătului îngheţat de -20 de grade sub pingeua bocancului? Eu n-am auzit scârţâit mai frumos… Poate şi pentru că-mi aduce aminte de tica, singurul străbunic pe care l-am cunoscut. Eram mici, eu şi Rambo, când ne lua de mânuţe şi ne ducea la grădiniţă, pe păteca bătătorită de pe malu’ bălţii. Şi aşa scârţâia zăpada şi sub opincile lui.
Nino-nino, am venit cu smurdu’. Vă simteţi bine? Eu râd, glumesc, da’ la centru cultural evanghelic un om a leşinat. Că tot eram în trecere, am băgat şi eu capul să văd ce şi cum. Un nenea ce părea mai şef pe-acolo a ţinut să mă lămurească „nu e accident de muncă, doar un leşin“. Săracii angajatori, le e frică de presă ca dracului de tămâie…
Porumbeii din piaţa mare sunt mai lacomi până şi decât deizi când e nemâncat de 24 de ore. Dacă cineva aruncă în zăpadă dumicaţi de pâine, ei îi înghit aşa mari cum sunt. Ori asta presupune mult exerciţiu, credeţi-mă pe cuvânt (sunt fată de columbofil ). Doar la pescăruşi am mai văzut atâta dexteritate la ingerat guguloaie de mâncare.
Asta-i tare. Nenea braşovean împingea la maşină pe strada mitropoliei cu o mână, iar cu cealaltă vorbea la telefon. Poate că cerea indicaţii de la şofer. „Să împing mai tare acum? A, nu? Atunci bine. Şi până unde ziceai că trebe’ să ducem maşina? Până la service!?!“ Aş fi sărit să-i ajut, da’ şi aşa erau destui la-mpins iar ambulanţa din spate nu era cu sirena pusă… deci, nău raş.
Da-da, munciţi, că sunteţi tineri şi aveţi şale proaspete. Toată lumea care a avut o dacie, un nipru ori un golf, cazul de faţă, ştie cum e să împingi. Ce-am mai păţit odată, demult, cu primul meu motor, o dihanie rusească… pe motiv de bujii ude, platini împuşcate sau mai ştie rusu’ de ce. Corect ar fi să vă mărturisesc că de multe ori am împins motorul ăla. Vă zic doar atât, cântărea 260 la gol… imaginaţi-vă voi restul. Dacă stau bine şi mă gândesc, şi la kawasaki am împins acum vreun an şi ceva aproape juma’ de sebeş. Naşpa. Mai naşpa a fost când am aflat că motorul n-avea nimic, era doar între viteze şi d-aia nu pornea. Deh, femeia la ghidon.
